Mda. M-am intors la munca, de unde şi lipsa de chef. Grea mai este adaptarea asta de la concediu la zile muncitoare, deşi după ce m-am străduit bine, am găsit şi nişte avantaje pentru întoarcerea la muncă. Unele par cu totul lipsite de logică, de exemplu ăsta: când sunt la muncă, mă odihnesc mai mult. Să mă explic: în toate cele două săptămâni libere am avut o medie de som pe noapte de 4 ore. Nu de alta, dar în fiecare dimineaţă aveam ceva de făcut iar seara, până târziu, aveam altceva de făcut. Între dimineaţă şi seară, evident, aveam ceva de făcut. La un moment dat chiar mă întrebam: frăţioare, păi dacă în fiecare zi este atât de multă nevoie de mine în atât de multe locuri, cum supravieţuieşte lumea asta în momentele în acre eu sunt porinsă cu program fix la birou? Şi atunci oameni mai înţelepţi decât mine, ieşiţi deja la pensie - socrii, în speţă - au zis că şi ei au avut aceeaşi dilemă când s-au pensionat. Şi apoi şi-au dat seama că toată viaţa nu au făcut altceva decât să taie de pe listă problemele lor pentru că aveau de rezolvat problemele altora, cele de serviciu. Oricum, eu mereu am spus că abia aştept să ies la pensie. Şi până când ies eu la pensie poate se inventează şi elixirul tinereţii fără de bătrâneţe şi vieţii fără de moarte, şi atunci să vezi dezmăţ pe mine!


......
acest articol a fost scris undeva pe la ora 13 la pranz. acum citeam un comentariu de lucian care imi spunea sa ma intorc odata la munca! zic WTF?! doar am zis ca m-am intors! ....sau opaet ca nu am zis? oare am dat publish la ce am scris? parca nu... apoi am intrat la articolele nepublicate si l-am gasit. statea cumintel. nu stiu foarte clar ce am scris in el si deci nu l pot continua. asa ca il las sub forma lui de ciorna, oti intelege voi ceva... eu pic de somn. munca nu-mi prieste, zau asa! :)

Iar asta chiar că este doar o povestire de drumeţie. Adică nu mai avem nemaivăzute şi nemaiauzite. Mă rog... poate doar câteva :)

Am fost in Pesaro. Un orăşel cu cam 100 de mii de locuitori. Ca referinţă pentru fete, mallul lor era cam cât un MegaImage iar trei sferturi din suprafaţă era ocupată fix de supermarket. Şi acum mă minunez că am găsit drumul până în mall în condiţiile în care italienii ăştia, domnule, nu ar vorbi nici în ruptul capului vreo limbă străină. Nici măcar germană, iar eu mă bazam pe ei pentru exercişiu, că m-am săturat de atâtea teme! Iar dacă ştiu limba, înţeleg cu totul altceva decât încerci tu să le comunici. Apogeul a fost când am întrebat-o pe doamna aia, care susţinea că ştie engleză, un simplu: "Do you happen to know where the shopping mall is?" S-a uitat senin în ochii mei şi a răspuns: "Oh, you mean that place where someone is trying to find a job for you?". Oh, yeah! Eşti femeie, femeie! Ce parte din shopping mall nu pricepi? Blasfemie!!

Orăşelul bine dezvoltat la nivel de industrie. Avea tot felul de branduri mari care îşi deschiseseră acolo centre de producţie, deci locuri de muncă erau şi, după cum arătau oamenii, şi salariile erau bunicele. Totuşi, nu le înţelegeam permanentul zâmbet de pe buze. Nu pricepeam de ce vânzătorii sunt fericiţi când te văd. De ce toată lumea are răbdare. De ce ţi se fac complimente de către fetele de la casa de plată? Apoi brusc m-a lovit! Oamenii ăştia aveau următorul program: intrau la muncă la 8 dimineaţa iar la 12 aveau pauza de prânz. Aceasta dura, atenţie, PATRU ore. Patru. La ora 16.00 erau înapoi la muncă, unde mai rămâneau până la ora 20.00. Cei mai mulţi mergeau pe plajă în răstimpul ăsta. Nu de alta dar oriunde ai fi, nu ai cum să fii la mai mult de 10 minute de plajă. Cei mai ghinionişti dintre ei aveau doar două ore libere la prânz, dar plecau acasă la 6, nu la 8. Alţii nu aveau pauză deloc, dar plecau la 4 acasă. La un moment dat, unul dintre italienii care ne coordonau pe acolo m-a întrebat când e mai bine să vină în România astfel încât să nu prindă vacanţă de vară şi deci toate locurile şi localurile închise. I-am explicat cum e pe la noi şi nu a crezut. Aştept să vină în vacanţa de vară să demonstrez ce este de demonstrat.

Împrejurimile clasic italiene. Toată lumea flori în pervaz, toate casele păreau să aibă multe, multe povestiri de spus despre când au fost construite ele, cine le-a construit şi cum. Cine le-a trecut pragul de-a lungul timpului şi câte le-au auzit... pereţii. Drăguţ, deşi nu ştiu de ce nu au reuşit să mă dea peste cap... Probabil că totul pălea pe lângă celelalte experienţe trăite acolo. Probabil că şi voi încă mai aşteptaţi tâlcul povestirii. N-am, fraţilor. N-am! Dar am poze, care de data asta sunt aproape sigură că se măresc când dai click pe ele!

Plaja organizată milităreşte:




Hotelul care ne-a găzduit. Încerc să scot în evidenţă cât de aproape de plajă era, da?


E o corabie acolo. Una singură, în toată întinderea aia de apă. O fi bine?


Şi marea la apus...


Împrejurimi








Operatorul care s+a ascuns sa nu imi intre in cadru :)))


Apoi Bologna, unde ştiţi voi... ne-am trezit captivi. Am intrat acolo direct într-o zi naţională a cuiva... n-am înţeles eu exact a cui, ca nu am prea priceput limba


M-a fascinat modul în care îmbinau modernul cu tradiţia. Moda cu rigorile religioase. M-au fascinat expresiile feţelor lor. M-au fascinat copiii.






Pe-ăsta am vrut să îl prind cu totul, că era tare funky, dar ce să vezi, aveam zoomul strâns maxim şi dacă nu făceam poză atunci nu îl mai prindeam cu faţa. deci vă rog să vă mulţumiţi cu burta lui:


Însă pasiunea cea mai mare am făcut-o pentru puştoaica asta. Micuţa nu a zămbit nici măcar o dată în ora în care am studiat-o. Dar niciodată!








Mai avem restaurantul de la 1600. Foarte bună mâncarea, foarte bună! Însă nu sunt prea obişnuită să mănânc de pe mileu. Mă rog, de pe o farfurie care stă pe mileu. Iar broderiile alea fine de pe pahar porneau în mine instincte româneşti. Mă întrebam doar cum îl pot transporta fără să se spargă. Până la urmă l-am lăsat pe masă. Bravo Miki, bravo!




Şi, bineînţeles, amprentele româneşti:


Şi finalul mult aşteptat - decolarea de după 14 ore de aşteptare. După aia nu mai ştiu mai nimic. Poate doar sandwichul ăla execrabil pe care nu l-am putut mânca deşi eram leşinată de foame şi dorinţa disperată de a face cumva să dorm undeva unde îmi încap picioarele, nu îmi amorţeşte gâtul şi nici nu îmi pică din palme capul când aţipesc.


Acum mă scuzaţi, dar eu plec puţin până la mare. Trebuie să închei apoteotic concediul, păi nu?
Mai am exact... trei ore şi 30 de minute de somn dacă adorm în clipa asta. Măcar să dau publish înainte...

Că am pierdut suvenirul soră-mii sâmbătă şi că mi-am dat seama abia sâmbătă seara în condiţiile în care duminică totul era închis, ar fi inutil să spun. Până la urmă, era doar o pungă printre multe alte pungi pe care le tot lăsam pe jos prin magazine pentru a mă uita la una sau la alta. Devi nici m[car nu era a;a de greu de pierdut. What-so-ever. Duminică era ultima zi pe care urma să o petrecem acolo. La ora 13.00 trebuia să vină autocarul să ne ia, la 17.30 era plecarea. Era ceva drum de parcurs cu autocarul, de unde şi marja mare de timp. Caulculele erau bine făcute: aterizăm pe la 8 juma, ora româniei. Mă duc acasă, mă schimb şi direct la dans cu mine, că tare aveam chef de zbânţuială. 

Am ajuns repede la aeroport. Autostrada era liberă iar dom' şofer îi dădea talpă tare. Poate faptul că am întârziat o jumătate de oră pentru că am stat la un frappe la o terasă din apropierea hotelului l-a panicat puţin şi s-a grăbit ceva mai tare decât de obicei. În aeroport, ne-am orientat rapid. Am fost primii la coadă la check in, ceea ce era o veste bună pentru mine. Adică aveam toate şansele, dar toate, sa mă aşez la geam pe rândul ăla cu distanţă mare pentru picioare. Da, exact ăla de lângă ieşirea de urgenţă, ceea ce mă făcea datoare să scot uşa aia de 18 kile în caz că pica avionul, dar pentru confortul meu, sunt dispusă să îmi asum asemenea riscuri.

Liviu plecase până la budă, de unde s-a întors ceva mai nefericit decât ar fi trebuit. 
- Bă, am o veste proastă. În dreptul zborului nostru scrie că are o întârziere de două ore şi 30 de minute. 

Fac rapid un calcul, zic ok. Merge şi aşa. Tot ajung la dans, ba chiar tocmai când se încinge petrecerea ca lumea. Între timp, Diana s-a dus să vadă cu ochii ei minunea. Nu am văzut când când s-a întors, dar am auzit-o:
- Bă, am o veste şi mai proastă. De fapt nu este o întârziere de două ore jumate ci plecăm la ora 02.30. Adică 02.30 dimineaţa. Adică peste...  dap, peste cam 12 ore. 

Ok. Poate că nu este chiar seara potrivită pentru dans. Ne-am făcut noi planurile că mergem să ne plimbăm prin Bologna, dacă tot eram captivi acolo. Am zis totuşi să lăsăm bagajele la cală, să nu ne cărăm cu ele aiurea după noi. Perfect logic! Rupturile de logică au început când pe bilet scria că decolăm la 00.20. Ceea ce nu era o veste proastă, ba chiar deloc, atâta doar că pe panou scria în continuare 02.30. Doamna de la informaţii nu a înţeles nici chiar ea foarte clar ce se întâmplă, aşa că ne-a sfătuit să rămânem în aeroport, că nu ştim niciodată ce şi când se mai schimbă. Yeah, lady. Exact asta o să facem. O să stăm 12 ore în aeroport. Aşa, cuminţei. Uite, avem şi băncuţeeee, avem şi nişte magazineeee... ce ne-ar mai putea lipsi? Am bănuit-o sincer pe doamnă ori că e frustrată că ea e la muncă şi că vrea să solidarizăm forţat cu ea, ori că e mână în mână cu ăştia de la duty free, cărora blocaţi în aeroport fiind ar trebui să le dăm toţi banii, măcar din plictiseală. Cu mine varianta asta din urmă nu era deloc câştigătoare. Mai rămăsesem cu vreo 7 euro după ce tâmpiţii ăia mi-au cerut 14 euro ca aveam două bagaje. Cică mi se plătise loc doar pentru un singur bagaj. Nu mi s-a mai întâmplat asta în viaţa mea, dar nu e ca şi cum aş fi avut de ales. Am dat banii, m-am aplaudat că pentru prima oară în viaţa mea nu am cheltuit în delegaţie până la ultimul cent astfel încât să am bani de neprevăzute şi apoi am plecat în oraş. 

În centrul vechi, am stabilit un split de echipă. Urma să ne întâlnim tot acolo într-o oră şi ceva. M-am dus să văd dacă găsesc costum de baie ca ăla pe care i-l luasem soră-mii dar pe care îl pierdusem (împtrumutasem nişte bani, just in case). Culmea, am şi găsit, dar era cu 10 euro mai scump decât locul din care îl cumpărasem eu iniţial. Iar asta în condiţiile în care costumul cumpărat anteriorera 22 de euro. Adică jumătate în plus! Am zis what the fuck şi m-am dus înapoi în centrul vechi. M-am aşezat pe nişte trepte, aşa cum face toată lumea, şi am încercat să găsesc bateriile încărcate pentru aparat. Vedeţi voi, aparatul meu funcţionează cu 2 acumulatori şi nu acceptă varianta unul plin şi unul gol. Eu aveam 4 acumulatori identici puşi în acelaşi loc. Doi încărcaţi, doi descărcaţi. Cam câte permutări de câte unul îţi trebuie pentru a nimeri varianta câştigătoare? Timp aveam, deci am început. Şi am reuşit până la urmă. Atâta doar că de mai multe ori a trebuit să o iau de la capăt pentru că îmi tot cădeau bateriile pe jos şi se încurcau la loc. La un moment dat mă întrerupe un tip care constată cu voce tare în italiană că îmi tot cad bateriile. Smart ass! Ba chiar mă mai şi invită la un dialog pe tema asta.
- Sorry, I don't speak italian!

Am crezut că îl închid. Italienii ăştia nu ştiu boabă de limbă străină. Dar ăsta era perseverent.
- Oh, but where are you from?

Să îi spun că sunt nemţoaică... să îi spun că sunt franţuzoaica... riscul e prea mare. Dacă ştie engleza, e ceva în neregulă cu el. Poate ştie şi franceză şi germană iar eu nu stăpânesc niciuna dintre limbi suficient de bine încât să îl păcălesc că sunt de acolo.
- I'm from Romania, răspund resemnată.

Tăcere. Zic stai să vezi că ăsta habar n-are pe unde vine asta. Adică nu o ştie nici pe-aia cu aaaah, Budapesta!! Dar omul a prins din nou grai:
- Hai mă, eşti româncă?!?!?

....ah, fu¤u-i! Acum trebuie să socializez. Omul era tirist şi era acolo cu prietenul lui constructorul şi, evident, vorbea cu accent şi cuvinte italieneşti intercalate. Iubesc oamenii care se fac că uită limba pe care au vorbit-o zeci de ani. Noroc că mai era puţin până la ora reunirii grupului, aşa că am scăpat cu doar vreo 20 de minute de conversaţie. M-au întrebat despre piaţa imobiliară, creditele imobiliare şi dobâzile lor şi alegeri locale. La un moment dat unul dintre ei, surprins de răspunsurile documentate probbail, mă întreabă cu încredere maximă în ochi şi totodată un soi de mândrie că s-a prins:
- Eşti secretară, nu-i aşa?

Na, cum să îl dezamăgesc pe om să îi spun că nu? Picioare lungi am, ştiu să bat frumos din gene şi să privesc suav... chiar am tot ce îmi trebuie! Dar ah, ce întâmplare, tocmai a apărut cineva din grup iar oamenii s-au retras discret. Îl mai sun pe Vio, operatorul, care preferase să rămână în aeroport. Tot 00.20 sau 02.30 rămăsese ora de plecare, deci totul sub control. Acum unde mâncăm, că totul deschide la 6 juma şi e abia 6. Hai să o luăm uşor pe jos. Primul loc deschidea în fix o jumătate de oră, deci nu l-am vrut, deci am mers mai departe. Vreme de o jumătate de oră nu am mai găsit nimic deschis sau cu posibilitatea de a se deschide în curând. Am fi vrut să ne întoarcem la restaurantul iniţial, care deschisese deja, dar eram la o juma de oră de mers pe jos până la el deci am zis să îi dăm bătaie mai departe. Încă o bună bucată de drum nu am găsit nimic de mâncare aşa că am intrat în magazinele de pantofi, am dat bani cerşetorilor amuzanţi, am pândit mai multe fete din grup care s-au dus să asiste la o slujbă catolică, am mai mers puţin dar am început să constatăm că nu prea mai avem vlagă. Atunci ne-a zis nenea ăla că el deschide în 15 minute şi pe scările restaurantului lui am încremenit. Sau mă rog pe nişte scări vecine. Bine a fost să mâncăm! Dacă n-ar fi fost căldura aioa insuportabilă în restaurant şi toate aromele venite din bucătăria deschisă direct căte noi, totul ar fi fost perfect!

După masă ne sună Vio: bă... vedeţi că ne dau de mâncare aici. Orez cu un pahar de suc. Şi se pare că or să ne ducă la un hotel. Şi se mai pare că nu mai plecam azi, ci mâine. Pe la prânz, poate. Apoi a venit confirmarea: ne cazaseră la un hotel de pe lângă aeroport. Frumos hotel, apropos. Atâta doar că te puteau rătăci cu uşurinţă în el, oricât de bizar ar suna.  După ce mi-am luat cartela de la cameră, am purces frumos către etajul doi. Cobor din lift şi aud o voce deznădăjduită:
- ...Miki?

Era Viorel, operatorul.
- Ce faci mă, de ce n-ai venit la recepţie când ţi-am zis?
- Păi pentru că.... m-am rătăcit.
- Hai mă Vio, fii serios! Cum să te rătăceşti?!?!
- Păi... nu ştiu unde e recepţia.
- La parter, una mama naibii să fie recepţia?!?!?
- Păi... nu există parter în liftul ăsta.
- Ok, atunci există zero. Sau L, de la loby. Sau M, de la mezanin în cel mai rău caz.
- Hai cu mine în lift, să vezi.

Mă uit... nimic. Liftul avea doar patru butoate. Pe fiecare scria câte o cifră: 1, 2, 3, 4. Zic ok. Mergem la 1. La 1 erau camere de hotel. Încremenesc uşor stupid. Zic.... se aud voci. Se aude hărmălaia de la recepţie. Dar de unde?!? M-am tot învârtit, dar nimic. Apoi mă urc dezorientată în lift şi pentru că nu ştiam unde merg, nu am apăsat niciun buton. Stăteam şi încercam tot felul de scheme logice. La un moment dat însă, liftul porneşte de unul singur. Se opreşte la 4, îl chemase chiar cineva din grup.
- Nu intra! Nu mai găsim recepţia.
- Păi recepţia e aici.
- Delia, aici suntem la 4. Etajul 4.
- Da, uite recepţia.

Vedeţi voi, Delia se întâlnise la lift cu un angajat al hotelului care i-a explicat că acest hotel e construit pe un deal, la vale. Din aceste raţiuni, tot ce înseamnă etaj este, de fapt, în jos. După toată cotrobăiala asta, ajungem în camere. Deja ni se spusese că urmează să plecăm de la hotel pe la 02.45. Deci decolarea nu mai era nici la 00.20, nici la 02.30 dar nici a doua zi la prânz. Întâmplarea face că acel autocar chiar a venit la 02.45 să ne ia, deci toate semnalele indicau că o să plecăm în curând spre casă. Am dormit vreo 3 ore, deci mi-era somn şi foame şi mi-aş fi dorit atâtea chestii din bagajul de la cală precum periuţa de dinţi, şerveţelele umede, un pieptăne...

La aeroport indicau drept oră de plecare tot 02.30. Deşi era deja 3 şi ceva. De câte ori întrebam pe cineva când plecăm, ni se spunea că în 5 minute. Măcar aveam certitudinea că avionul era acolo. Îl vedeam! Vă scriu de acasă, deci de plecat am plecat până la urmă. Dar asta undeva pe la ora 05.30, ora lor. Adică am ajuns pe la un 08.30 dimineaţa ora noastră. Şi nici măcar nu au plătit produsele din minibarul hotelului....

Când am plecat spre Italia chiar eram aproape tristă că nimic din ce ar urma să se întâmple nu poate egala vreuna dintre cele trei povestiri din Franţa. Iar eu am nişte cititori de întreţinut, responsabilitatea grea îmi apasă pe umeri şi nu îmi pot permite asemenea eşecuri! Dar nu degeaba o fi inventat americanul vorba aia cu be carefull what you wish for, you might just get it. So here we go: 

05.00 AM. Trezirea, întâlnirea la aeroport este la 6.00. Am dormit scurt, cam 2 ore juma. Sunt tânără, ce naiba, cine are nevoie de mai mult somn?! Am ajuns la aeroport rapid, nici nu mă aşteptam altfel la ora aia, cu tot cu lucrările care se fac în zonă. Mai erau cam 10 minute până la ora întâlnirii, aşa că nu m-am grăbit să dau telefoane să văd pe unde era lumea, probabil că toţi erau pe drum. Totuşi, ştiam că operatorul meu ajunsese deja acolo aşa că am început să îl caut cuminte. Nu reuşeam să îl reperez, aşa că i-am dat un telefon:
- Ce faci, Vio? Pe unde eşti?
- Uite sunt afară, la o ţigară, hai că vin imediat.
- Te aştept la informaţii.
- Ok!

În câteva minute sună telefonul:
- Sunt aici, la bar.
- Păi de ce nu vii la informaţii? Mă rog, hai că vin eu la bar. [...] Ok. Unde eşti?
- Uite, ridic mâna.
- Nu ridică nimeni mâna pe aici.
- Cum mă? Sunt chiar la barul din mijloc!
- Bar din mijloc...? Vio, nu există niciun bar în mijloc. Sunt doar astea două din capătul aeroportului. ....stai aşa? De pe Băneasa plecăm?
- Da!
- Ok. Eu sunt pe Otopeni. Te pup!

Oh, la dracu. Iubitul meu, care a avut grijă să mă lase la aeroportul la care i-am spus să mă lase, plecase deja, nu avea rost să îl întorc. Ies val vârtej din aeroport, mă îndrept ţintă către primul taxi, ba chiar am şi grijă să mă uit la ce tarif afişează, astfel încât să nu dau banii de shopping în Italia pe taxi. 16 mii sau ceva de genul ăsta. Zic "mă duceţi şi pe mine la aeroportul care trebuie?" "vă duc, don'şoară, cum să vă refuz?" Mda, şi eu mă întrebam cum să mă refuze când veneam să îi dau bani. Deşi mai sunt şi de-aştia. Mi-a luat 200 de mii pentru a mă transporta de la Otopeni în Băneasa, mi-a povestit despre faptul că el a fost plecat şi în Italia şi în Franţa şi în Germania unde ducea viaţă bună, dar deh, glasul pământului l-a chemat acasă. Bine. Acum opreşte-mă pe mine aici, eu plec puţin, da? Paaa! Simpatic dealtfel moşulică. Traversez DN1, merg într-un suflet spre aeroport, iar mă minunez de cât de mic e, mă întâlnesc cu gaşca, ceea ce mi s-a părut a fi un semn bun chiar dacă toată lumea făcea mişto de mine. Eu înduram cu stoicism. Chiar le-am explicat că este mult mai uşor decât pare să încurci aeroporturile înte ele. Gândiţi-vă: sunt practic în acelaşi loc. Îţi trebuie foarte multă luciditate să ştii unde să pui frână. Printre ha-ha-ha-uri şi hi-hi-hi-uri, Vio-operatorul mă întreabă într-o doară, ca încă o poantă bună: "Băh, da' casete ai, nu?" Încă o tură de râsete bune, încă o tură de glume, abia dacă am prins un moment de linişte cât să răspund:
- Bă... nu.
(tăcere)
- Bă, tu glumeşti, nu?
- Bă... nu.

Întotdeauna port după mine 10 casete. Întotdeauna! În seara în care mi-am făcut bagajele am decis însă că prea sunt ele grele şi că eu sunt prea obosită să le mai car aiurea după mine aşa că le-am lăsat pe jos în sufragerie. Smart ass! Now... what to do, what to do... Sun la producţie să îmi trimită un şofer cu o casetă, nu răspunde nimeni. Cine să răspundă, e 6 juma dimineaţa, oamenii dorm la ora aia! Antena e foarte aproape de Băneasa, pot să o iau pe jos, la o adică. Practic, trebuie doar să traversez intersecţia aia mare şi să merg încă 50 de metri. Însă operatorul m-a împins într-un taxi. După părerea lui, era mai eficient aşa. O fi, dar eu nu credeam că face el o tură aşa de scurtă aşa că îl întreb smerită: "Mă duceţi, vă rog, până la Antena şi înapoi?" "Păi ce să fac, doar nu sunt nesimţit să vă dau jos din maşină!" Mda. Ce să zic.... merci! ...Cred... Mergem noi ce mergem, ne împrietenim. Între timp mi-aduc aminte că schimbasem leii în euro şi mă uit să văd câţi RONi mai am pentru a-l plăti pe dom' şef care a avut bunăvoinţa de a nu fi nesimţit cu mine, care vroiam să îi dau nişte bani. Dar stupoare! Mai aveam cam 80 de mii. Şi aştia de câte 5 mii, de câte 10, doar aşa, ce nu putea fi schimbat în euro. Subit, mă păleşte. Am uitat să iau cei 100 de mii rest de la doamna de la exchange din aeroport. Îmi trag una peste frunte şi îi mărturisesc taximetristului situaţia. "Mă lăsaţi la Antena şi asta e. Fug eu repede înapoi, sper să mă descurc.... deşi sunt deja într-o mare întârziere" Am făcut şi eu expunerea problemei siropoasă, deh, merita încercarea. Şi chiar a meritat, că omul se uită în ochii mei şi zice: "Haideţi domnişoară, duceţi-vă repede, vă aştept şi vedem noi cum facem!" Asta cu "vedem noi cum facem" nu m-a încântat deloc, dar nici nu îmi permiteam să fac nazuri. Am analizat situaţia: îi eram superioară fizic, deci îl puteam agresa în caz de nevoie. Am tulit-o rapid în Antena, am luat două casete, am gonit către taxi şi taxiul a gonit către aeroport. Culmea, cursa a făcut fix 80 de mii, deci nu i-am rămas datoare omului cu nimic. Phiuh! M-am dus apoi la casa de schimb.
- Bună ziua, ştiţi.... ştiu că nu am nicio dovadă pentru a susţine ceea ce urmează să spun dar... am uitat 100 de mii la dumneavoastră când am schimbat banii.

Doamna schimbătoare s-a uitat înţelegătoare la mine şi, spre marea mea surprindere, mi-a dat banii înapoi. Ptiu, să nu îi fie de deochi, că mai sunt şi oameni cinstiţi în ţara asta! Mă aşez repede la filtru, moamă câtamai coada era... Ajung a doua la rând, dar în faţa mea era o cucoană care tot piua când trecea prin porţi. Ăştia îi repetau întruna: curea, încălţări, bijuterii... tot ce este de metal, daţi jos. Era de etnie romă, pentru a mă exprima frumos, deci avea multe chestii piuitoare pe ea. Dar niciodată nu şi le dădea pe toate jos. Mai piua o dată, mai scotea un articol şi tot aşa. La un moment dat aud din difuzoare: Doamna Mihaela Finţescu este rugată să vină de urgenţă la poarta 1, doamna Mihaela Finţescu este rugată să vină de urgenţă la poarta 1. Arghhh...
- Nu este posibil să o controlaţi pe doamnă după ce trec eu? Tocmai m-au chemat prin difuzor.
- Nu, nu.
- Dar e urgent, pleacă avionul!
- Păi de ce nu v-aţi mişcat mai repede domnişoară?!!?

Ba pe-a mumei tale, mă! Noroc că tocmai atunci a încetat... rroma să ţiuie-piuie şi am năvălit prin toate porţile prin care trebuia să trec. După ce am început să respir normal s-a auzit din grup:
- Şi.... Miki? Acum ce mai faci, că e prea multă linişte şi prea previzibil totul. E plicticos aşa!

Plicticos să rămână, am zis eu atunci. Şi aşa reuşisem să spulber într-o oră jumate cam tot consumul energetic pe care mi-l dozasem pentru următoarele trei zile. Dar n-a rămas plicticos. Treaba s-a dovedit a fi ciclică: s-a terminat exact aşa cum a început. Însă despre asta, dragii copii, data viitoare. Somn uşor!

Va urma. 

Şi a fost Baia Mare. 1.300 de kilometri făcuţi pe repede înainte (frate, dar lung mai e drumul până în colţul ăla de ţară!) pentru una dintre cele mai faine nunţi la care am fost în viaţa mea. Că fain se zice la ei, nu puteam să vin eu acum să zic că a fost foarte tare nunta. Sau mişto. Sau cul. Nu, expresiile astea de bucureşti nu păstrează nimic din farmecul a ceea ce s-a întâmplat acolo. Oamenii ăia mai zic şi ioooiii.... Şi no binie, mă! Numa că nu am încă un context pentru a le folosi şi în caz că uit sau că nu apare contextul, am ţinut morţiş să spun de la început că am învăţat şi eu câte ceva nou de pe-acolo. Da. Deci s-au luat Cici şi Georgiana, ca să ştie toată lumea.
Ta-daaaaaaaaaam!




M-am minunat pentru a mia oară cât de frumoşi sunt fiecare în parte şi ce cuplu perfect fac împreună - genul scos din reviste. Ptiu, să nu le fie cu deochi! Am avut grijă însă să şi petrec. A fost foarte organizată treaba: de câte ori îmi reveneam din a-i contepla, continuam dansul. Aparent, am avut suficient timp pentru dans iar dovadă stau bătăturile de la sandalele comode dealtfel, băşicile de la perioada în care am dansat fără sandalele comode devenite incomode, vânătăile rămase după ce alţii au călcat cu nădejde (de preferinţă în timpul dansului) pe piciorul meu, fie el încălţat au ba şi, mai ales, zgârietura lungă cât tibia pe care mi-am făcut de una singura cu tocul propriu. Na, cu adidaşii sau cipiceii nelipsiţi din ăpicioarele mele pot mereu să îmi trec călcâiul peste gambă fără a mă răni, de ce să nu încerc şi cu tocurile? Rănită fiind, am ieşit la o plimbare extremă. Cum ar veni, să păstrăm adrenalina.


Rochia este a sora-mii, poşeta a soacră-mii iar cerceii ai Irinei, viitoare nevastă a lui Sorin (vezi băh că am zis şi de tine?) şi ei doi împreună viitori fini ai noştri (adică ai mei şi ai lui, nu ai noştri ai tuturor de pe-aici :D) că îi cununăm în august, dacă tot am început treaba asta cu nunţile. Promit că la nunta lor o să mă îmbrăc cu rochia mea. Făcută de croitoreasa ei, ce-i drept. Damn, nu am pic de individualism!

Booon. Avem şi seria de poze romantice de la eveniment, dacă vreţi pentru ca să ştiţi:


Da, pantofii de nuntă ai soţului meu au fost nişte tenişi roşii. Ceea ce l-ar putea oripila pe băimăreanul Adrian, că tot scrisese el pe o temă similară cu ceva timp în urmă şi cu care era cât p-aci să mă întâlnesc dacă tot eram prin zonă, dar s-au dat planurile peste cap. Revenind, nu era aşa planul de ţinută, dar când a venit la mine cu ochii rugători spunând că toţi băieţeii se îmbracă în blugi la nuntă şi că vrea şi el la fel, nu puteam să îl refuz. Iar Georgiana nu are rochie de mireasă pentru că în Baia Mare a fost doar cununia civilă. Aşteptăm cu interes luna septembrie, cu cealaltă petrecere a lor, de data asta în Bucureşti. Îmi plac petrecerile lor de nuntă, ar trebui să facă şi mai multe!

Şi, evident, nuntă moroşenească fiind... rectific: nuntă de artist moroşan fiind, nu puteau lipsi nişte cântări de-ale locului. Ce spectacol au făcut moroşenii băi nene, n-am mai văzut aşa ceva! O încântare, băi nene. Şi eu nu sunt fan muzică populară. Like... deloc! Dacă erau aşa de faine tradiţiile noastre, zău că le păstram şi eu la mine la nuntă. Băiatul care bătea cu şurubelniţa în... mă rog, în ce bate el acolo, în toba aia mare agăţată de gât, a rămas în istorie.


Ce-am mai făcut? Am mâncat atât de mult încât şi azi se resimte stomacul meu, am stat într-o pensiune care era aşezată - fataluitate - exact lângă cuşca a doi căţei mici care schelălăiau fără încetare extrem, dar extrem de enervant. Dopurile de urechi m-au salvat şi de data asta, tare deşteaptă sunt că le iau mere cu mine. Am întâlnit nişte oameni atât de prietenoşi încât nu am putut să le fac faţă. Asta în condiţiile în care eu sunt atât de prietenoasă pentru un bucureştean încât sperii mulţi alţi bucureşteni. M-au salutat oamenii pe stradă, fraţilor. Care oameni zâmbeau în timp ce mergeau cu gândurile lor. Ciudată treab pentru ochiul meu antrenat în capitală. Chiar dacă erau singuri, chiar dacă mergeau prin ploaie, ei zâmbeau. Sper să nu îi ajungă şi pe ei obiceiurile proaste de la Bucureeşti mai devreme sau mai târziu. Nu am văzut trafic, nu am auzit claxoane, nu am auzit înjurături, nu m-a pâsâit nimeni. M-am minunat de cât de frumoase sunt clădirile, cât de largi sun străzile, cât de curat este, ce aer perfect inspir, cât de multă verdeaţă există şi de cât de diferite pot fi lucrurile în aceeaşi ţară, dar în extreme diferite. Şi tot gândindu-mă ce frumos este oraşul am ajuns în afara lui. La Mogoşa.



Iar la plecare, cerul părea să aibă un moment in care tine mortis să demonstreze tot ce ştie. Acum era negru şi furios, acum arăta de parcă urmează o mare pogorâre pentru ca în următorul moment să fie senin şi zen.





Mda. Şi n-am făcut decât 320 de poze în astea două zile juma cât am stat acolo. Iar cum omului în concediu îi stă bine cu drumul, mâine plec la mare, mă întorc vineri. Dar vineri plec în Italia. Mă întorc duminică. Luni am încă programul liber, dar garantez că nu o să rămână aşa!

Şi nu, nu înţeleg de ce nu se măresc pozele dacă dau clic pe ele deja afişate pe blog. Sunt tare nemulţumită de această situaţie!

Gataaaa!! În fix 4 ore şi 4 minute o să sparg uşa şi o să mă declar oficial un om liber. Liber pentru două săptămâni. Tot e bine! Concediu scrie pe fruntea mea, chiar dacă nu cu o destinaţie precisă. Pentru că vedeţi voi, ăsta nu e chiar concediul meu, e al emisiunii. Eu sunt doar pe acolo, cel care suporta efectul imprejurarilor. Că dacă emisiunea nu e, nu am de ce să muncesc pentru ea deci nu muncesc pentru ea. Acum nu o să vă spun că o să mai am un concediu şi când o să vreau eu, că simt eu că unii se vor enerva.

Mâine diineaţă o tai spre Baia Mare. O nuntă frumoasă (n-are cum altfel) la nişte oameni minunaţi. Am şi rochiţă, am chiar şi săndăluţe, ştiu deja cum îmi fac părul deşi cred că trebuie să îmi mai cumpăr nişte agrafe. Hmm... Şi mai trebuie să merg şi după buletinul pe care l-am uitat într-o companie. Îl dădusem contra ecusonului de vizitator. Proastă afacere!

Mda. Deci cum frac să treacă mai repede astea patru ore... Na că deja s-au făpcut 3 ore şi 59 de minute. Ptiu drace, ce repede trece timpul! Iuhuuuu!

Sfârşitul lumii era o chestie care mă înspăimânta teribil. Nu avea logică. Adică... urma să fie în anul 2.000, adică atunci când eu urma să am fix opşpe ani. Poate chiar înainte ca eu să împlinesc vârsta, născută la sfârşitul anului fiind eu. De unde şi problema: păi stai măi tăticule, adică eu o să trăiesc exact cât trebuie să mă supun regulile? Adică exact atunci când mă fac şi eu majoră şi pot să îmi iau lumea în cap, lumea însăşi se termină? Culmea! Însă fenomenul în sine mă pasiona: cum o să fie? Cu cometă era cea mai vehiculată variantă. Nu îmi prea convenea. Ştiam eu cum e cu cometele: lovesc într-un loc, sunt afectate mai multe locuri, dispare mâncarea, apar anomalii genetice, apar războaie... not good. Preferam ceva scurt, rapid, să nu avem timp să înţelegem ce se întâmplă, dar aşa ceva nu aveam. Cumpăram fără de greş ziarele care vorbeau pe tema asta, dar nimic încurajator. Aşa că am început să cumpăr şi ziarele cu paranormal. Poate-poate învăţam vreo schemă să ne salvăm. Că nu numai de mine mi-era grija, mi-era de mama, tata, sor'mea... Mă tot gândeam că dacă ar scăpa vreunul, o să sufere teribil după ceilalţi. Dar varianta în care scăpa numai sor'mea era cruntă. Biata copilă, în 2000 urma să aibă 10-11 ani, cum o să se descurce ea?!

Mă rog. Am cerscut, am început să schimb revistele paranormale cu reviste de adolescenţi, făceam colecţioe de postere, na. În revistele paranormale găseam doar postere cu vrăjitoare şi astea nu mă satisfăceau. Am cam uitat de sfârşitul lumii şi tot ce împlică el, deşi îmi aduceam aminte periodic că ar trebui să urmeze. Prin 97, când ne-a ratat cometa aia by little, mi-a revenit însă inima la loc şi am zis că ne-a ocolit blestemul, gata! Următorul sfârşit de lume în următorii 2.000 de ani. Am timp să golănesc şi să şi obosesc să golănesc! Deşi... recunosc că atunci când a bătut ceasul de miezul nopţii în revelionul anului 2 mii, am temătoare ochii în aşteptarea unui mare badabum sau ceva. Apoi am deschis unul înceeet-înceeet, am văzut că e ok, am deschis încă unul şi liniştită, am continuat petrecerea.

Acum mă enervează ăştia de la Discovery cu toţi specialiştii găsiţi de ei care prevăd tot felul de fatalităţi şi încă pe termen scurt, nu aşa. Şi ei au temeiuri ştiinţifice, că ni le explică şi nouă, muritorilor de rând, şi par să aibă dreptate. Iar peste toate astea vine socră-miu să ne spună că el dacă ar fi acum tânăr şi la momentul procreeri, s-ar gândi de două ori la ce îşi va supune copiii dacă îi face. Noroc că soacra-mea a cumpărat deja felicitări care îi urează bun venit copilului şi l-a tras imediat de urechi. Totuşi, toate astea mi s-au lipit de creier iar ieri noapte am avut multă treabă cu ele. Multă-multă. Încă unul din visele mele, evident. Mai întâi a apărut bătrânica aia care mi-a zis ceva în latină. Nu mai ştiu eu boabă de latină, dar în vis ştiam iar baba spunea ceva de genul: pregăteşte-te, sfârşitul e aproape şi o să vină cu foc din cer. Zic babă nebună şi merg mai departe. Am intrat în scara în care aveam treabă, am luat liftul, am apăsat la trei dar liftul mergea mai sus, tot mai sus şi nu se mai oprea. Zic aha, ştiu faza, mi se întâmplă în mai multe vise să nu se mai oprească liftul. Deja am know-how-ul cu ce să fac în asemenea situaţii. Am ajuns la etajul 11, se apropia tavanu, am întins mâinile să mă proptesc de tavan pentru a înceteni liftul, l-am încetinit, l-am oprit şi gata. Ştiam şi ce să fac mai departe. Tot din alte vise: apăs la parter, liftul o să cadă în gol dar de fapt niciodată nu mă lovesc aşa tare când ajung jos deci heeeere we go. Mda. Am rezolvat-o şi pe asta, dar când să ies din scară văd agitaţie mare: unul cu cuţitul la gâtul uneia spunând aceeaşi frază în latină. Nu ştiu cum face gagica aia de scapă de sub cuţit iar ucigaşul vine cu cuţitul la gâtul meu. Zic bravo, prietene. Îţi găsişi tocmai pe mine. Măcar să fie moarte rapidă, da? E tot ce îmi doresc. Şi apoi a apărut pisica aia care spunea aceeaşi replică în latină, apoi oamenii ăia ciudaţi de la metrou care dansau, apoi mersul prin tunele, cu şobolanii care spuneau toţi replica aia în latină şi apoi s-a făcut dimineaţă şi m-am trezit foarte foarte foarte obosită. Domnul care ocupă cealaltă jumătate de pat a zis că am ţipat şi că a încercat să mă calmeze, ba chiar cică ar şi reuşit la un moment dat. Eu n-am simţit ca şi cum m-aş fi liniştit, că tare mi-ar fi prins bine.

Ştiu ce-o să spuneţi: ia-ţi concediu!! Ei bine, AMR 2! Şi dacă nu pun azi la socoteală, sună chiar şi mai bine: mai am o zi până la concediu. Whooaaa...