Şi ca să nu existe dubii, m-am mutat. Am pelcat. Am renunţat pe Blogspot şi am apelat la rivali. Deci acum exist aici.

Şi cu asta, am încheiat (at least for now) capitolul blogspot.com.

Hai, repede! Veniţi după mine!
Hai, fără emoţii. Da, toată lumea. Şi tu, doamnă. Şi tu, domnule. Dar mai ales tu, Motanes, că te-ai apucat să faci promisiuni exact când totul era pregătit în acel sens. Acum să te văd!

Deci hai odată, mă mai rog mult de voi? Intraţi!

NOTĂ la notă: Totul are un preţ. În schimbul promisiunii că într-o zi o să îi organizez haremul la care visează, marele Nashu Mare a făcut blogul să arate cum o făcea odinioară. Praise you, dude.
Revenind deci la citit:

Să ştiţi că sunteţi nedrepţi. Sunteţi nedrepţi de câte ori vă uitaţi în recent keyword activity si râdeţi pe rupte când vedeţi ce poate să gugălească omul. Bine, bine, o să spuneţi voi. Dar şi eu am râs cot la cot cu voi. Şi aveţi şi dovezile. Doar v-am mai povestit pe ici, pe colo... de fapt, chiar v-am povestit atât de multe ori despre genul ăsta de căutări încât mi-a fost teamă că devin redundantă tot povestind de cât de proşti sunt cei care apelează la gugăl pentru a li se rezolva problemele.

Dar vedeţi voi, apoi a apărut Irina în viaţa mea. Adică Irina a apărut înainte în viaţa mea, dar abia acum mi-a produs revelaţia. Nu ştiu cum face ea, Irina, dar de două ori din trei ori, când vrea să îmi scrie pe mess, scrie din greşeală în căsuţa de căutare, pe gugăl. Şi scrie tot felul de chestii, pornind de la "aaaaaahhh, cât de tare mă ustură ochii, nu mai supooooort!!!!" până la bârfe de tot felul care includ şi nume complete, pentru a asigura distracţia celor care vor găsi căutarea cu pricina la keyword activityul de care vă vorbeam. Deci disclaimer: nu orice gugălău care gugăleşte ceva, gugăleşte cu intenţie.

Şi totuşi, la ce-mi este dat să văd ochilor de câte ori verific secţiunea cu pricina, tind să cred că Irina e excepţia. Adică... nu pot fi toţi căscaţi. Uite, să luăm spre exemplificare colecţia de primăvară-vară 2009:

La categoria "de corazon", nominalizările sunt sunt:
M-am despărţit de un bărbat taur. Cum îl recuceresc?
Ah, e nasol. Adică.. dacă era oricare dintre celelalte 11 zodii, se rezolva cumva, dar taur fiind... nu. N-are cum. Nu se poate. Ne pare rău.

- Cum să-l recuceresc sh să nu mai fiu posesivă?
Shtiu sh eu? Depinde. E taur?

- Unul care plânge în melodie.
Bensonhurst Blues? Mmm.. ok. Nu. Rectific. Adi minune? Dacă nu el, oricare dintre fârtaţii lui. Trust in me. N-o să fii dezamăgit!

- Îmi bătea inima prea tare.
Shit happens. La scurt timp după aceea probabil că ai leşinat. Nu a fost dureros, chiar dacă ai căzut din picioare. Nu mai simţeai nimic în afară de o căldură interioară liniştitoare. Vocile din jur s-au topit într-o linişte absolută şi a apărut luminiţa aia, aia de se iţea în depărtare te chema către ea. Te-ai dus.
Suckeeerr!!!
RIP.

- Colegă tzâtzoasă.
Toată lumea are măcar una, ce te dai mare?!

- Când un băiat se uită la tine şi îi strălucesc ochii.
Probabil că băiatul este într-un videoclip şi are un efect de genul blink-blink pus greşit. Trebuia să strălucească un dinte când zâmbea.
Sau, varianta doi, cea în care în spatele sclipirii se vede ceafa. E doar prost, deci ar putea să îţi placă.

Catgoriiaaaaaa "curiozităţi"
(asta se citeşte aşa gen floriiiiiiiiinnnnn călinescuuuuuuu!)

- Porno primitiv.
Încrustat cu dalta în piatră e tot ce vă putem oferi. HQ, evident.

- Ce este poluţia?
Păi cum, a explicat şi domnul Dolănescu JR la televizor. Poluţia este o problemă gravă cu care se confruntă România la ora actuală. Cea mai gravă chiar! Ce fel de om eşti să nu ştii??? Ignoranţă!!

- Prime pentru angajaţii primăriei din Bragadiru
Nu ştiu, dar se zvoneşte că secretara primăriei este vecină cu mine şi şi-a tras asfalt până în poartă. Până în poartă, nici un metru mai sus, niciun metru mai jos. Ceea ce e ok, că eu stau foarte aproape de ea. Şi totuşi, dacă vreun alt angajat locuieşte şi puţin mai jos, acolo unde încă nu s-a asfaltat, îl rugăm cu insistenţă să îşi ceară prima. E dreptul lui, ce mama naibii? Luptă, omule! Doar nu munceşti pe... salariu!

- Ce mărime poartă Nicoleta Luciu la pantofi?
Asta e ca şi cum ai spune că are ochi frumoşi. De parcă Nicoleta Luciu ar exista şi dincolo de ţâţe. Replici de-astea fumate de agăţat...

- Pe unde este cel mai bine să îţi bagi silicoanele?
E, vezi? Ne apropiem de realitate. Păi fii atentă. Eu zic că ideal este să le bagi prin genunchi şi apoi să stai în repaos de 7 zile agăţată cu capul în jos de o bară de bătut covoare. Astfel, întreaga cantitate de silicon se va distribui egal şi vei ajunge să ai: popou ca al lui Jenny Lopez, nuri ca ai Nicoletei şi botic ca al Marinelei Niţu, doamna huilei. Fosta. Fără acte, parcă. Deci concubina huilei.

- În cât timp expiră banca bani trimişi prin western?
Say wha'?

- Joc Miki în bucătărie.
N-ai cum. Miki nu se joacă în bucătărie. Scrie în regulament.

Last but no least, categoria "Freudiene".

- O persoană care mi-a marcat ţie copilăria.
Profunzimea acestei aserţiuni este mult dincolo de capacitatea mea de înţelegere. Sunt un biet profan...

- Am visat că cineva a primit cadou un cavou.
Lucky bastard! Ştii cât de scumpe sunt chestiile astea?!

- Ce înseamnă când visezi morţi cu usturoi?
Dacă n-aveau ţăruşi înfipţi în inimă, probabil că sut inofensivi.

- Păpuşi care fac mâncare.
Aşteptăm de la japonezi. În maaaaaaximum 5 ani. Sigur există liste de rezervare, dacă e grabă.

- Ce înseamnă dacă găseşti un păianjen în casă.
Că or să fie şi mai mulţi în curând. Poate acum este momentul potrivit să facă cineva curăţenie. Then again, păianjenii pot fi nişte pet-uri simpatice.

- Azi dimineaţă a plecat mai devreme la servici. E scris corect?
Aaaaaaaaproape. Foarte aproape.

Deci Irinucă dragă, ia de învaţă. Mi-e teamă totuşi că nu vei reuşi niciodată un asemenea nivel de performanţă....

Etichete: keyword

Mie...
Mie îmi lipsesc o groază din însuşirile clasice ale unei femei.

De exemplu, florile. Nu înţeleg florile şi pace. Citeam zilele trecute pe undeva că florile sunt sublime în efemeritatea lor. Frumos spus, dar tot nu înţeleg. Sau parfumurile. Nu am niciun parfum cumpărat de mine. Şi am 3 în total. De fapt, mi-am cumpărat odată un parfum. Dar atunci când am ajuns acasă cu el, mi-am dat seama că miroase a otravă de şoareci sau ceva. Apoi, la câteva săptămâni, am primit cadou unul identic. Soartă crudă. Le-am pasat rapid pe amândouă. Nici rujurile sau oja nu îmi sunt pe lista de pasiuni. Pe amândouă le-am folosit însă din belşug însă în adolescenţă, spre deosebire de pasiunea pentru flori sau aprfumuri, care nu a existat niciodată. Acum, rujurile mi se par inutile - oricum se iau când mănânci şi te pupi. Şi mai şi mânjesc. Iar ojele îmi fac unghiile să arate fals. Şi le mai şi strică.

Then again, la alte femei admir şi oja şi rujul. Şi florile sunt drăguţe la alţii în casă. Iar parfumurile sunt bestiale când sunt lăsate în urmă de alte femei. Să îmi bat eu capul cu toate astea însă... thank you, but no, thank you. Deşi... de ziua mea am primit o ojă vişiniu aproape negru pe care recunosc că o pun pe unghii cu plăcere. Din când în când.

Nu sunt geloasă. Deloc. Până la patologic de deloc. Până acolo unde oamenii au ajuns să îmi spună că nu iubesc suficient. Oamenii e răi. Ce să fac... nu înţeleg dependenţa în cuplu şi basta. Există viaţa mea, viaţa ta şi viaţa noastră. Nu mă bag în viaţa ta, nu te bagi în viaţa mea. Viaţa noastră e altceva. Mă oboseşte numai gândul că soţul m-ar putea aştepta acasă în fiecare seară. Bine că e aşa, în condiţiile în care soţul este acasă foarte puţine seri. Again, lumea zice că suntem nebuni că trăim aşa. În sensul rău. Oamenii e răi, în continuare. Este doar o altă psihologie a relaţiei.

Poşetele. Cândva, în al 25-lea an de viaţă mi-am zis: să moară, să facă. Chiar am şi eu nevoie de o poşetă. Maximum două. Dar aşa, cât să meargă cu diverse ţinute. Şi mi-am cumpărat unele dintr-alea maari-mari, cât să mă păcălească şi să am impresia că port tot rucsacii mei. Din cele două am ajuns să port doar una. Pentru câteva luni. M-am întors la saci.

Nu îmi plac lumânările, nu păstrez curăţenia, nu mă pricep la ornamente... de orice fel. Uit date de naştere, uit ziua în care ne-am cunoscut sau ziua în care facem încă un an de la nuntă. Nu-mi pasă de 1 sau 8 martie, de ziua îndrăgostiţilor - fie că îi zice Valentine's sau Dragobete. Nu îmi plac filmele romantice iar de comedii romantice nici nu vreau să aud. Nu am crezut vreodată în inimă frântă din dragoste, nu cred în fidelitate veşnică şi mi se pare mai natural să nu existe aşa ceva. Nu am depresii, nu mă doare capul, nu stau îmbufnată şi nu mă baricadez în camere plângând şi trântind uşi după mine. M-ai enervat, discutăm calm şi cerebral. Nu mă sperie şoarecii sau şerpii, strivesc gândaci şi mănânc fructe nespălate. Mut mobilă, repar electronice şi electrocasice şi îmi plac maşinile. Dar nu gătesc. Iar perspectiva că pentru Mara va trebui să fac asta mă omoară. Cred că o să îl exploatez pe vecinul tata, totuşi. Dacă mama a reuşit să treacă prin viaţă fără să gătească, mi-o ieşi şi mie.

La fel deci şi cu pantofii. Îi văd la alte fete, mi se pare sublimi, sunt absolut conştientă de importanţa pe care o au în imaginea completă a piciorului dar întotdeauna găsesc lucruri mai bune sau mult mai bune pe care să dau banii. Haine, de exemplu. Hainele nu sunt niciodată destule. Iar faptul că am totuşi cu ce mă încălţa se datorează minunatei idei de a vinde şi încălţări în magazinele de haine. Sunt încălţări efemere, pe care nu le iei pentru calitate ci pentru efect. Sunt mai ieftine decât în magazinele cu pantofi pentru că sunt de pânză sau alte materiale blamate de creatorii de încălţări. Dar le porţi de toţi banii. Apoi îţi ies altele în cale. Le iei fără bătăi de cap, fără remuşcări că puteai să îţi iei o rochiţă şi ţi-ai luat şoşoni. Şi totuşi, Anna m-a lepşuit să îi spun eu ei ce pereche de încîlţări mi-am cumpărat ultima dată. Am stat pe net toată ziua căutând perechea mea. Dacă era să îi pozez pe ai mei, ar fi trebuit să îi curăţ înainte. Şi să mă străduiesc să fac o poză decentă. Iar asta chiar era prea mult.

So: i-am luat la nişte reduceri uriaşe, deci am dat 2 bani pe ei. Iar domnul meu a rămas încă de atunci cu aceeaşi dilemă: dacă sunt pentru fetiţe, de ce se numesc rocket dog şi nu rocket bitch?
Aşadar, doamnelor şi domnilor, i present you my Rocket Dog, modelul Jailer:

















....cu menţiunea că ai mei sunt grena. Dar nu am găsit grena pe net. Iar toate bulinele alea sunt pe dinauntru, dar se văd. De fapt, bulinele m-au convins să îi cumpăr. Dacă i-ar fi avut pe ăştia în magazin, pe ăştia i-aş fi luat. Na, că acuma mă şi oftic!

Disclaimer:
Oi fi eu defectă de-mi lipsesc atâtea trăsături feminine, dar mi-e teamă că mi-e scris în ADN. Sunt doar produsul mamei mele. Dar am şi părţi bune. Tata zice că pe toate le-am luat de la el. Eu zic că vrea doar s-o tachineze pe mama.

Cică muzica_country tâmpeşte. Iar după acest cacofonic rând de deschidere, aş spune că aşa o fi. La fel şi pâinea. Tâmpeşte, nu ştiaţi? Mie îmi plac amândouă. Şi pâinea şi muzica_country. Pe aceasta din urmă propun să o trecem la cacofonii acceptate. Nu chiar lângă Luca_Caragiale, să nu rănim orgolii naţionale. Într-o categorie de cacofonii externe. La biserica_catolică, de exemplu.

Cash îmi place acum. Atunci, nu îmi permiteam să îi spun că habar n-am cine e Cash ăsta. Eram abia la început, la primele noastre drumuri împreună prin ţară. Maşina lui, muzica lui... Nu eram chiar pe aceeaşi undă. Cred că abia trecusem de Backstreet Boys, ajunsesem la Destiny's Child. Iar el asculta... muzică.
- Uite, uite, ascult-o pe asta! De 10 ani încoace o ascult cu aceeaşi plăcere şi mă face să râd de fiecare dată! Ascultă versurile, fac totul.

Chiar m-au distrat. Într-un mod absolut surprinzător, m-au distrat. E drept, eram amorezată până în vârful urechilor. Putea să îmi dea şi... Slayer atunci şi mi s-ar fi părut minunat. Pentru începători, varianta ilustrată probabil că ar face digerarea piesei mai uşoară. Drumul s-a terminat, s-a terminat şi relaţia mea cu proaspăt descoperitul domn Cash. A mai trecut ceva vreme şi m-a dus la film. Walk the line.
"Ughhhh... Do i haaavvveee toooo....? ", zise căprioara în gândul ei.

Măcar era şi drăguţa de Reese Witherspoon în el. Şi băiatul ăla frumuşel, Joaquin Phoenix. Şi au şi popcorn acolo, la film. Şi M&Ms. Şi oricum nu îi pot răpi lui bucuria să se întâlnască iar cu his man, Johnny. Hai că există suficiente argumente.

Popcornul a fost bun. Cald, cum îmi place. M&Msurile - bestiale. Actorii, impecabili iar filmul, genial. Am plecat de acolo cu jumătate de repertoriu învăţat deja, conectată sentimental la viaţa lui şi deci cu buricele degetelor sfârâinde să caut versiunile originale ale pieselor auzite în film. Şi am început să descarc. De la Ring of fire la Walk the line, la mai recentele Hurt şi God's gonna cut you down. Bestiale ultimele două. Incredibil cum a trecut graniţa către prezent.

Urăsc linkurile. Foarte rar dau click pe ele când mi se oferă de către alţii. Dar nici că am găsit o altă cale să pun pe tavă the best of Johnny Cash. Şi am zis că poate vă plictisiţi în weekend, să aveţi material de răsfoit. La o adică, aţi putea chiar să descărcaţi filmul. Pe urmă sigur căutaţi linkuri de bunăvoie. Aproape că îmi vine să vă oblig să faceţi asta :) Hai, că e cu final de-ăla la care se bagă nasul în batistă. They lived happily ever after.

I take a bow now.

Deci ultimul drum. Aşa cum plastic l-a numit... plasticianul secţiei, na, că nu ştiu cum să îi zic. A fost ultimul drum spre Antena. Mai e şi ultimul drum spre casă. Dacă scap şi de ăla, se numeşte că a început prenatalul. În cartea mea despre femei cu copii în burtă scrie clar că prenatalul nu este o distracţie. Că te apucă toate durerile şi că oricum nu te poţi bucura de el ca de un concediu normal. Nişte simpatici, ce să zic.

În rest, nu prea par capabilă să generez vreo idee. Whoaa... interesantă situaţie.

Revin.

Eu nu înţeleg de ce atunci când m-am apucat să îmi construiesc casă, nu am cumpărat ca la Monopoly şi toate terenurile din jur. Să îmi fac cartier. Am crezut în vecinii mei. Am zis că şi-au luat terenuri pentru case aşaaa... cât să nu facă nimic cu ele. Oricum, în niciun caz să se apuce să construiască. Şi uite acum, mârşavul ăla din faţa casei mele s-a apucat de construit. Pe terenul lui!! Asta chiar e lovitura sub centura! Mi-a zis mama aseară că şi-a trasat liniile pentru fundaţie, dar am zis că poate uită. Însă de dimineaţă s-a auzit. Se muncea. Boc-boc... fără legătură. Pot să zic poc-poc, pentru a evita implicaţiile politice. Mă uit la ceas: 07.00. Dammmmnnn! Aşa începeau şi muncitorii noştri în aceeaşi etapă a vieţii casei noastre. 07.00. Semn că vecinul e pus pe treabă. Şi ştiţi cum se aude zgomotul de la vecini? Ştiţi, ştiu. Oricum, nu se compară cu zgomotul pe care îl faci tu pentru casa ta. Zgomotul care te trezeşte dimineaţa pentru că se munceşte la casa ta e the sweetest melody. Dar casa vecinului nu e casa mea, aşa că nu înţeleg exact de unde atâta îndrăzneală să creadă că o să mă bucure gălăgia matinală pe care o face uriaşa gaşcă de muncitori pe care a adus-o în curte.

Uf, şi e chiar în faţa casei mele... Carevasăzică, vecinii mei. Până acum, doar mama şi tata îmi erau vecini. Şi şi-a pus casa la 10 metri în faţa casei mele. Potrivit estimărilor mamei. Dar mama face mereu lucrurile din cuvinte astfel încât să nu mă supere. Deci va trebui să îmi fac curaj şi să mă duc să văd cu ochii mei câţi metri sunt. Să înfrunt crudul adevăr.

Şi totuşi, cum s-a gândit el să construiască exact, dar EXACT în momentul în care eu am terminat de bocanit? Adică zău aşa, puteam să facem o armonie din bocăneli, nu să ne încurcăm unul pe altul. Adică el pe mine.

Mă rog. Măcar dacă se mută, să fie tineri şi deştepţi şi să aibă copii cu care să se joace Mara. Frumoşi şi deştepţi şi ei, evident.

Acum mă duc să îi neutralizez pe toţi ceilalţi proprietari de teren-potenţiali vecini.