Că am pierdut suvenirul soră-mii sâmbătă şi că mi-am dat seama abia sâmbătă seara în condiţiile în care duminică totul era închis, ar fi inutil să spun. Până la urmă, era doar o pungă printre multe alte pungi pe care le tot lăsam pe jos prin magazine pentru a mă uita la una sau la alta. Devi nici m[car nu era a;a de greu de pierdut. What-so-ever. Duminică era ultima zi pe care urma să o petrecem acolo. La ora 13.00 trebuia să vină autocarul să ne ia, la 17.30 era plecarea. Era ceva drum de parcurs cu autocarul, de unde şi marja mare de timp. Caulculele erau bine făcute: aterizăm pe la 8 juma, ora româniei. Mă duc acasă, mă schimb şi direct la dans cu mine, că tare aveam chef de zbânţuială.
Am ajuns repede la aeroport. Autostrada era liberă iar dom' şofer îi dădea talpă tare. Poate faptul că am întârziat o jumătate de oră pentru că am stat la un frappe la o terasă din apropierea hotelului l-a panicat puţin şi s-a grăbit ceva mai tare decât de obicei. În aeroport, ne-am orientat rapid. Am fost primii la coadă la check in, ceea ce era o veste bună pentru mine. Adică aveam toate şansele, dar toate, sa mă aşez la geam pe rândul ăla cu distanţă mare pentru picioare. Da, exact ăla de lângă ieşirea de urgenţă, ceea ce mă făcea datoare să scot uşa aia de 18 kile în caz că pica avionul, dar pentru confortul meu, sunt dispusă să îmi asum asemenea riscuri.
Liviu plecase până la budă, de unde s-a întors ceva mai nefericit decât ar fi trebuit.
- Bă, am o veste proastă. În dreptul zborului nostru scrie că are o întârziere de două ore şi 30 de minute.
Fac rapid un calcul, zic ok. Merge şi aşa. Tot ajung la dans, ba chiar tocmai când se încinge petrecerea ca lumea. Între timp, Diana s-a dus să vadă cu ochii ei minunea. Nu am văzut când când s-a întors, dar am auzit-o:
- Bă, am o veste şi mai proastă. De fapt nu este o întârziere de două ore jumate ci plecăm la ora 02.30. Adică 02.30 dimineaţa. Adică peste... dap, peste cam 12 ore.
Ok. Poate că nu este chiar seara potrivită pentru dans. Ne-am făcut noi planurile că mergem să ne plimbăm prin Bologna, dacă tot eram captivi acolo. Am zis totuşi să lăsăm bagajele la cală, să nu ne cărăm cu ele aiurea după noi. Perfect logic! Rupturile de logică au început când pe bilet scria că decolăm la 00.20. Ceea ce nu era o veste proastă, ba chiar deloc, atâta doar că pe panou scria în continuare 02.30. Doamna de la informaţii nu a înţeles nici chiar ea foarte clar ce se întâmplă, aşa că ne-a sfătuit să rămânem în aeroport, că nu ştim niciodată ce şi când se mai schimbă. Yeah, lady. Exact asta o să facem. O să stăm 12 ore în aeroport. Aşa, cuminţei. Uite, avem şi băncuţeeee, avem şi nişte magazineeee... ce ne-ar mai putea lipsi? Am bănuit-o sincer pe doamnă ori că e frustrată că ea e la muncă şi că vrea să solidarizăm forţat cu ea, ori că e mână în mână cu ăştia de la duty free, cărora blocaţi în aeroport fiind ar trebui să le dăm toţi banii, măcar din plictiseală. Cu mine varianta asta din urmă nu era deloc câştigătoare. Mai rămăsesem cu vreo 7 euro după ce tâmpiţii ăia mi-au cerut 14 euro ca aveam două bagaje. Cică mi se plătise loc doar pentru un singur bagaj. Nu mi s-a mai întâmplat asta în viaţa mea, dar nu e ca şi cum aş fi avut de ales. Am dat banii, m-am aplaudat că pentru prima oară în viaţa mea nu am cheltuit în delegaţie până la ultimul cent astfel încât să am bani de neprevăzute şi apoi am plecat în oraş.
În centrul vechi, am stabilit un split de echipă. Urma să ne întâlnim tot acolo într-o oră şi ceva. M-am dus să văd dacă găsesc costum de baie ca ăla pe care i-l luasem soră-mii dar pe care îl pierdusem (împtrumutasem nişte bani, just in case). Culmea, am şi găsit, dar era cu 10 euro mai scump decât locul din care îl cumpărasem eu iniţial. Iar asta în condiţiile în care costumul cumpărat anteriorera 22 de euro. Adică jumătate în plus! Am zis what the fuck şi m-am dus înapoi în centrul vechi. M-am aşezat pe nişte trepte, aşa cum face toată lumea, şi am încercat să găsesc bateriile încărcate pentru aparat. Vedeţi voi, aparatul meu funcţionează cu 2 acumulatori şi nu acceptă varianta unul plin şi unul gol. Eu aveam 4 acumulatori identici puşi în acelaşi loc. Doi încărcaţi, doi descărcaţi. Cam câte permutări de câte unul îţi trebuie pentru a nimeri varianta câştigătoare? Timp aveam, deci am început. Şi am reuşit până la urmă. Atâta doar că de mai multe ori a trebuit să o iau de la capăt pentru că îmi tot cădeau bateriile pe jos şi se încurcau la loc. La un moment dat mă întrerupe un tip care constată cu voce tare în italiană că îmi tot cad bateriile. Smart ass! Ba chiar mă mai şi invită la un dialog pe tema asta.
- Sorry, I don't speak italian!
Am crezut că îl închid. Italienii ăştia nu ştiu boabă de limbă străină. Dar ăsta era perseverent.
- Oh, but where are you from?
Să îi spun că sunt nemţoaică... să îi spun că sunt franţuzoaica... riscul e prea mare. Dacă ştie engleza, e ceva în neregulă cu el. Poate ştie şi franceză şi germană iar eu nu stăpânesc niciuna dintre limbi suficient de bine încât să îl păcălesc că sunt de acolo.
- I'm from Romania, răspund resemnată.
Tăcere. Zic stai să vezi că ăsta habar n-are pe unde vine asta. Adică nu o ştie nici pe-aia cu aaaah, Budapesta!! Dar omul a prins din nou grai:
- Hai mă, eşti româncă?!?!?
....ah, fu¤u-i! Acum trebuie să socializez. Omul era tirist şi era acolo cu prietenul lui constructorul şi, evident, vorbea cu accent şi cuvinte italieneşti intercalate. Iubesc oamenii care se fac că uită limba pe care au vorbit-o zeci de ani. Noroc că mai era puţin până la ora reunirii grupului, aşa că am scăpat cu doar vreo 20 de minute de conversaţie. M-au întrebat despre piaţa imobiliară, creditele imobiliare şi dobâzile lor şi alegeri locale. La un moment dat unul dintre ei, surprins de răspunsurile documentate probbail, mă întreabă cu încredere maximă în ochi şi totodată un soi de mândrie că s-a prins:
- Eşti secretară, nu-i aşa?
Na, cum să îl dezamăgesc pe om să îi spun că nu? Picioare lungi am, ştiu să bat frumos din gene şi să privesc suav... chiar am tot ce îmi trebuie! Dar ah, ce întâmplare, tocmai a apărut cineva din grup iar oamenii s-au retras discret. Îl mai sun pe Vio, operatorul, care preferase să rămână în aeroport. Tot 00.20 sau 02.30 rămăsese ora de plecare, deci totul sub control. Acum unde mâncăm, că totul deschide la 6 juma şi e abia 6. Hai să o luăm uşor pe jos. Primul loc deschidea în fix o jumătate de oră, deci nu l-am vrut, deci am mers mai departe. Vreme de o jumătate de oră nu am mai găsit nimic deschis sau cu posibilitatea de a se deschide în curând. Am fi vrut să ne întoarcem la restaurantul iniţial, care deschisese deja, dar eram la o juma de oră de mers pe jos până la el deci am zis să îi dăm bătaie mai departe. Încă o bună bucată de drum nu am găsit nimic de mâncare aşa că am intrat în magazinele de pantofi, am dat bani cerşetorilor amuzanţi, am pândit mai multe fete din grup care s-au dus să asiste la o slujbă catolică, am mai mers puţin dar am început să constatăm că nu prea mai avem vlagă. Atunci ne-a zis nenea ăla că el deschide în 15 minute şi pe scările restaurantului lui am încremenit. Sau mă rog pe nişte scări vecine. Bine a fost să mâncăm! Dacă n-ar fi fost căldura aioa insuportabilă în restaurant şi toate aromele venite din bucătăria deschisă direct căte noi, totul ar fi fost perfect!
După masă ne sună Vio: bă... vedeţi că ne dau de mâncare aici. Orez cu un pahar de suc. Şi se pare că or să ne ducă la un hotel. Şi se mai pare că nu mai plecam azi, ci mâine. Pe la prânz, poate. Apoi a venit confirmarea: ne cazaseră la un hotel de pe lângă aeroport. Frumos hotel, apropos. Atâta doar că te puteau rătăci cu uşurinţă în el, oricât de bizar ar suna. După ce mi-am luat cartela de la cameră, am purces frumos către etajul doi. Cobor din lift şi aud o voce deznădăjduită:
- ...Miki?
Era Viorel, operatorul.
- Ce faci mă, de ce n-ai venit la recepţie când ţi-am zis?
- Păi pentru că.... m-am rătăcit.
- Hai mă Vio, fii serios! Cum să te rătăceşti?!?!
- Păi... nu ştiu unde e recepţia.
- La parter, una mama naibii să fie recepţia?!?!?
- Păi... nu există parter în liftul ăsta.
- Ok, atunci există zero. Sau L, de la loby. Sau M, de la mezanin în cel mai rău caz.
- Hai cu mine în lift, să vezi.
Mă uit... nimic. Liftul avea doar patru butoate. Pe fiecare scria câte o cifră: 1, 2, 3, 4. Zic ok. Mergem la 1. La 1 erau camere de hotel. Încremenesc uşor stupid. Zic.... se aud voci. Se aude hărmălaia de la recepţie. Dar de unde?!? M-am tot învârtit, dar nimic. Apoi mă urc dezorientată în lift şi pentru că nu ştiam unde merg, nu am apăsat niciun buton. Stăteam şi încercam tot felul de scheme logice. La un moment dat însă, liftul porneşte de unul singur. Se opreşte la 4, îl chemase chiar cineva din grup.
- Nu intra! Nu mai găsim recepţia.
- Păi recepţia e aici.
- Delia, aici suntem la 4. Etajul 4.
- Da, uite recepţia.
Vedeţi voi, Delia se întâlnise la lift cu un angajat al hotelului care i-a explicat că acest hotel e construit pe un deal, la vale. Din aceste raţiuni, tot ce înseamnă etaj este, de fapt, în jos. După toată cotrobăiala asta, ajungem în camere. Deja ni se spusese că urmează să plecăm de la hotel pe la 02.45. Deci decolarea nu mai era nici la 00.20, nici la 02.30 dar nici a doua zi la prânz. Întâmplarea face că acel autocar chiar a venit la 02.45 să ne ia, deci toate semnalele indicau că o să plecăm în curând spre casă. Am dormit vreo 3 ore, deci mi-era somn şi foame şi mi-aş fi dorit atâtea chestii din bagajul de la cală precum periuţa de dinţi, şerveţelele umede, un pieptăne...
La aeroport indicau drept oră de plecare tot 02.30. Deşi era deja 3 şi ceva. De câte ori întrebam pe cineva când plecăm, ni se spunea că în 5 minute. Măcar aveam certitudinea că avionul era acolo. Îl vedeam! Vă scriu de acasă, deci de plecat am plecat până la urmă. Dar asta undeva pe la ora 05.30, ora lor. Adică am ajuns pe la un 08.30 dimineaţa ora noastră. Şi nici măcar nu au plătit produsele din minibarul hotelului....